Natură
Află mai multe despre natura din câmpie, speciile de păsări care trăiesc aici și sunetele lor, floarea unică în lume, Lintea pratuluii (cosaci) – Astragalus Peterfii sau despre floarea de sare și zonele de stufăriș.
Natură unică
Monica Beldean despre cuestele stepice de la Suatu
Biolog
Suatu, un loc fascinant în care natura, harnicia și iscusința oamenilor au creat un peisaj de o complexitate și diversitate uimitoare. Vatra satului, strajuita parcă de cuestele cu vegetatie stepica, se continuă cu un spectaculos mozaic de culturi arabile, menținute în virtutea unor legi nescrise și transmise de la o generatie la alta. Pe cuestele stepice de la Suatu există și două specii de plante cu valoare deosebita din punct de vedere biogeografic și floristic. Este vorba despre endemitul Astragalus peterfii și de relictul terțiar Ephedra distachya.
Și pentru ca omul sfințește locul, locuitorii satului au înțeles valoarea acestor raritati botanice și le-au lăsat sa creasca în tinha, neinvadându-le habitatul si protejandu-le așa cum au știut ei mai bine. Astfel au contribuit la eforturile specialiștilor de a proteja aceste raritati și de a le conserva habitatul.
Lintea pratului
(Astragalus peterfii)
este cea mai valoroasă comoară a rezervației botanice „Fânațele de la Suatu”, județul Cluj (situată în imediata apropiere a comunei Suatu, la o distanță de 26 km de Cluj Napoca). Această specie nu mai poate fi găsită în nici o altă parte a țării sau a lumii. Prin părțile locului este denumită popular “lintea-pratului”. Apare în pâlcuri de pe coastele înierbate, abrupte, pe solurile argiloase mai adânci din partea sud-vestică a rezervației, ocupând rupturile de pe terenurile golașe, cauzate de alunecările de teren. Este o leguminoasă fragilă, zveltă, de o culoare suriu-verzuie, cu frunze uniform repartizate pe tulpină, formate din 5-7 perechi de foliole păroase. Relict postglaciar, Astragalus péterfii s-a conservat doar în acest colț al lumii, devenind astăzi un obiectiv științific și o piesă de preț a patrimoniului floristic românesc.
Lintea pratului, Imagine preluată de la Societatea Lepidopterologică Română
Cârcelul
(Ephedra distachya)
arbust dioic, ramificat, cu o înălțime de până la 90 cm. Ramurile sunt subţiri, striate fin longitudinal, cu noduri şi internoduri. Uneori, vârfurile ramurilor se răsucesc ca un cârcel, de unde şi denumirea populară a speciei. Frunzele sunt transformate în solzi mici membranoşi, dispuşi opus la nivelul nodurilor. Cârcelul este folosit în medicina tradițională chineză de peste 5000 de ani și, de asemenea, și menționat, de asemenea, în medicina populară românească pentru efectele sale benefice în bronșite.
Rezervațiile Fânațele de la Suatu (suprapuse pe spațiul Sitului Natura 2000 – Suatu – Cojocna – Crairât) sunt puse în pericol de extinderea monoculturilor, suprapășunat și de obiceiul arderii vegetației uscate. Între speciile floristice rare prezente în rezervație au fost identificate: salvia (Salvia transsilvanica), cârcel (Ephedra distachya), jaleş (Salvia nutans) sau căpşunică (Cephalaria radiata).
Vegetația specifică zonei
Clima locală este favorabilă unei vegetații de tranziție între zonele de pădure și silvostepă, iar pe versanții abrupți, însoriți se accentuează caracterul de silvostepă. Astfel, pe pantele de expoziție sudică, erodate, și deseori cu surpări găsim pajiști stepice de colilii, pe versanții mai domoli și ondulați de expoziție nordică se întind pajiști de silvostepă cu tufărișuri, iar pe platou și la poalele versanților cresc păduri termofile de stejar. La liziera pădurilor și pe crestele însorite se găsesc pâlcuri de tufărișuri de stepă. Complexul acestor habitate adăpostește o diversitate floristică deosebită în care se amestecă specii termofile de stepă, specii de lizieră și speciile cunoscute din umbra pădurilor. Fauna de insecte este de asemenea bogată deoarece multe specii își găsesc aici, habitatul și plantele-gazdă potrivite.
Vezi mai multe detalii în: Situl Natura 2000 ROSCI0210 Râpa Lechința
Zonele de pădure includ gorun, stejar, arțar, carpen, cel mai important dintre cele 10 pâlcuri de pădure din situl Suatu – Cojocna – Crairât, fiind situat în apropierea localității Suatu. Aceste mici insule forestiere au fost bine conservate de către proprietari încă din timpuri medievale având în vedere suprafețele reduse ocupate de păduri în regiune. Începând cu perioada modernității pășunatul cu porci toamna și suprapășunatul cu oile au determinat o degradare a vegetației existente. Cel mai valoros habitat din sit este cel al pajiștilor subpanonice unde apar speciile rare : Nepeta ucranica, Iris pontica, Centaurea trinervia, Astragalus exscapus, Astragalus dasyanthus, Ephedra distachya, Rhaponticoides ruthenica, Crepis pannonica, Goniolimon tataricum (ultimele două încă neregăsite în sit dar semnalate aici de specialiștii mai vechi) specia endemică locală Astragalus peterfii, specia endemică regională Cephalaria radiata.
Vezi mai multe detalii în: Planul de Management Suatu-Cojocna-Crairat
Specii indicatoare
Imagine: Salvia nutans
Starea de bună conservare a pajiștilor stepice este ușor de constatat prin prezența unor populații bogate ale unuia sau mai multor specii „indicatoare” în acest sens – Dictamnus albus, Echium russicum, Plantago argentea, Serratula radiata, Crambe tataria, Peucedanum tauricum, Salvia nutans. Aceste specii sunt natural comune în pajiștile stepice din Câmpia Transilvaniei dar dispar rapid sub impactul suprapășunatului cu ovine (mai ales primele patru). Pe măsura intensificării suprapășunatului și a distrugerii structurii inițiale a pajiștilor, se înmulțesc speciile ruderale. Și pentru ca omul sfințește locul, locuitorii satului au înțeles valoarea acestor raritati botanice și le-au lăsat sa creasca în tinha, neinvadându-le habitatul si protejandu-le așa cum au știut ei mai bine. Astfel au contribuit la eforturile specialiștilor de a proteja aceste raritati și de a le conserva habitatul.
Stepele cu colilie
se găsesc pe pantele abrupte sudice. Vegetația nu acoperă în totalitate suprafața solului și este formată, mai ales, din specii de plante adaptate să suporte seceta și soarele puternic. Coliliile (Stipa lessingiana, Stipa pulcherrima) se recunosc ușor după semințele dotate cu o „aripă”, un apendice pentru zburat, asemănătoare unei pene lungi. Se protejează împotriva secetei prin răsucirea frunzelor lungi și înguste, pentru a minimiza evaporarea de pe suprafața lor.
În Transilvania ochiuri de stepă cu colili se găsesc sporadic, și colonizează pantele cele mai abrupte, erodate, uscate și însorite. De obicei sunt suprapășunate, și pe relieful surpat eroziunea este accentuată de târlitul animalelor. Protejarea acestor habitate este importantă nu numai pentru conservarea vegetației stepice, ci și pentru ocrotirea speciilor de fluturi legate de aceste plante. – Sursa: Situl Natura 2000 ROSCI0210 Râpa Lechința
Dintre speciile de tufăriș peri-panonic prezente în sit, în zona Cojocna semnalăm prezența migdalului pitic (Amygdalus nana), de obicei pe cuestele însorite. De obicei se instalează rapid în zonele unde solul este deranjat, fie prin săparea ocazională de șanțuri sau adăugarea periodică de sol din arături, la limita dintre pajiștile stepice și terenurile arabile.
În ceea ce privește pajiștile xerofile, cel mai extins habitat, speciile de orhidei prezente în pajiști sunt Orchis militaris, Orchis morio și Orchis ustulata, dar efectivul acestora s-a redus foarte mult în ultimii 25 de ani din cauza pășunatului cu ovine.
Sărăturile din Transilvania
Sărăturile din Transilvania, în general, au o ecologie interesantă. Vegetația de sărătură are fizionomie diferită în fiecare anotimp și o zonare spațială dictate de conținutul în sare al solului, respectiv de tolerantă la sare a speciilor de plante. La o privire mai atentă, veți observă că primăvara devreme sărătura este verde, datorită poaceelor care domină covorul vegetal (Puccinelia limosa, P. distans, Festuca pseudovina) vară își schimbă culoarea din verde spre roșu, datorită speciei Salicornia herbacea, iar toamna devine mov, datorită speciilor dominante Limonium gmelinii (florile de sare de prin piețe) și Aster maritimum.
Că să ne întoarcem în trecut, aș adaugă faptul că diversitatea vegetației de sărătură din Transilvania era menținută prin pășunatul cu bivoli. Saturile sunt inundate la aproape orice ploaie, iar bivolii, existenți până acum 30 de ani în sărătură, lăsau urme de copite care nu erau altceva decât un microrelief cu un conținut variabil în sare. Gradientul de salinitate rezultat sporea diversitatea speciilor de plante, oferind șansa unei game variate de specii să vegeteze în același loc.
În plus, toate sărăturile sunt drenate de un pârau, în care bivolii se scăldau la amiază și se mânjeau cu noroi că să se apere de insecte. Merită adăugat că bivolul este cea mai adaptată specie la acest tip de habitat, deoarece el și valorifică speciile de plante de sărătură. Monica Beldean, biolog
Băile de la Cojocna
Sarea se găsește foarte aproape de suprafață (stratele acoperitoare au grosimi maxime de 6-10 m). Aici se află lacuri saline formate deasupra ocnelor părăsite ale unor mine de sare, atestate documentar din secolul al XII-lea și folosite din perioada romană până în Evul Mediu. Se cunoaște că în anul 1780 la Cojocna existau următoarele ocne ogivale de sare: “Die grosse Grube” (“Ocna Mare”): 89 m adâncime, 184 m perimetru bazal & “Die kleine Grube” (“Ocna Mică”): 44 m adâncime, 124 m perimetru bazal (amenințată de surpare). Se mai cunoaște că o veche mină de sare, ce fusese părăsită de multă vreme, a fost umplută în secolul al XVIII-lea cu apa unui pârâu, deviat intenționat. Activitatea Salinei Cojocna a fost sistată temporar la 1 noiembrie 1852, fiind pentru scurt timp redeschisă în 1873. Se cunosc 8 mine vechi, in Valea Sósrét (“Ocna Gabrieli”) și în partea vestică deluroasă (“Ocna Nepomuceni” și altele). La vizita făcută la “Ocna Nepomuceni” de către Paul Maria Partsch (înainte de 1863), aceasta avea o adâncime totală de 47 m, o lungime de 75 m și o lățime de 19 m. Avea probleme mari cu infiltrațiile de apă. Ulterior, minele vechi s-au prăbușit, transformându-se în lacuri sărate.
Pe teritoriul satului Cojocna există mai multe lacuri cu ape sărate. Cele mai importante sunt: Lacul Toroc-Durgău (cu o suprafață de 2.635 mp și o adâncime maximă de 49 m), Lacul Mare-Băilor (suprafață 2.100 mp, adâncime 13,5 m), Lacul fără Fund (suprafață 608 mp, adâncime 0,80 m) și Lacul Plop (suprafață 161 mp, adâncime 0,50 m). Potențialul curativ al apelor sărate din Cojocna a fost cunoscut încă din Antichitate, de pe vremea romanilor. Actualele băi datează de la finalul secolului al XIX-lea.
Hai să povestim!
