Crescătorul de struți

Domnul Gheorghe, la cei 87 de ani ai săi, mai că nu se consideră de-al locului, cu toate că locuiește de peste 60 de ani în apropierea castelului de la Kornis. L-am găsit întrebând un sătean pe bicicletă în trecere ai cui sunt struții, o apariție exotică prin satele transilvănene. Pentru nenea Gheorghe struții sunt o alternativă la tradiționalul porc, doar că se alege cu o carne cu zero colesterol. De păsări exotice își amintește încă de când era tânăr și a văzut celebra colecție ornitologică a contelui Kornish Karoly. Aruncată în curtea castelului, vitele satului au mâncat din exemplarele de colecție și s-au otrăvit. Își amintește cu regret și de cât de bună era apa din fântâna din curtea castelului, acum îngropată în peturi de plastic.

“Dacă ați fi văzut mai demult cum era, acum nu mai aveți ce admira.”

Vecinul ruinelor, cu struții săi, sunt o legătură tot mai firavă cu istoria acestui loc legendar, cu “struţi, flamingo, ba chiar şi crocodili împăiaţi”.

Păzitoarea vitaminelor

În spatele micilor afaceri stau adesea oameni mari. Așa este cazul familiei Láposi care a decis să folosească banii pe care i-au adunat în mulții ani petrecuți în Germania spre a deschide o mică afacere de sucuri naturale. Am fost foarte încântați să întâlnim mici producători care doresc să facă procesare și să valorifice materia prima, iar sucurile naturale din gospodăria familiei Láposi erau foarte apreciate de vecinii din sat.

Mulți săteni din Fizeșul Gherlii au livezi bătrâne, în care nu s-au mai făcut tratamente chimice în ultima vreme. Merele crescute natural se potriveau de minune cu storcatoria familiei Láposi. Bunicii erau bucuroși că nepoții lor, care beau sucurile de mere sau morcovi, nu se racisere peste iarnă, semn că aduceau sănătate. Chiar dacă nu ajunsese la certificare de produs ecologic, fructele și legumele erau alese cu mare grijă să provină din grădini cât mai curate.

Viticultorul

Barabas Csaba a moștenit via. Tatăl său i-a părăsit brusc pe el și pe mama sa, lăsându-le în grijă cele 12 hectare de viță nobilă din Fizeșul Gherlii, fără a apuca să se bucure de munca lui. Pasiunea sa bine temperată este cea care l-a ajutat să facă prima producție de vin premium din via lor în 2019.

Din păcate pe când să fie lansată, nu a mai fost momentul. Eticheta de la gama #Ivire e reproducerea unui tablou comandat de Csabi unui pictor, unul care încearcă să surprindă soarele care scaldă via de la 500 de metri înălțime de la răsărit până la apus. Vii la această altitudine sunt puține, și chiar dacă a adus de la Ciumbrud butași, felul în care aceștia se îmbibă de minerale și diferențele de microclimă dau personalitatea aparte vinului de la Crama Vatra Roșia.

Când l-am întâlnit, tocmai aduna strugurii de tămâioasă românească ca să-i facă must și aștepta să se coacă restul, anul acesta întârziindu-se cu vreo două săptămâni recoltarea. Este foarte bucuros pentru că, la fel ca în cazul vinului de Tokai, apare mucegai nobil și pe o parte din strugurii săi, ajutându-i să se stafidească. Asta aduce un plus de savoare unui vin obținut cu multă trudă, dar și cu multă inimă.

Pălărierii

Doamna Farkas se trage din familie veche de pălărieri și e singura dintre frați care a moștenit și continuat meșteșugul. A moștenit și mașinăriile și uneltele familiei, mașinării trainice și de tradiție aduse de evrei tocmai din Dresda.

Suntem așa de obișnuiți cu pălăriile că pare simplu să le ai, dar de fapt procesul creării unei pălării de pai până la produs final este îndelungat și nu tocmai simplu. Se cumpără materia primă, benzi de paie sub forma unor eșarfe lungi. Acestea, după ce se spală, se cos direct sub formă de pălărie. Pentru doamna Farkas asta înseamnă mii de ore de mânuit mașina specială de cusut… Apoi pălăriile cusute merg în camera alăturată, la presă, unde o mașină veche întărește sub foc forma finală a pălăriei.

Familia Farkas face în special pălării de paie după forma și stilul tradițional din zona Câmpiei Transilvaniei, pălării cu care au plecat la sute de târguri regionale de-a lungul anilor. Dar în atelierul lor vedem și urmele unor pălării stilate, din fetru sau alte materiale fine, făcute pentru diverși artiști și pentru diverse teatre din Cluj.

Sculptorul

Pe Grigore Șom l-am întâlnit la el acasă, la Grădina Hobbitului precum numește el locuința sa din Sucutard, comuna Geaca. Grigore Șom este singurul meșter popular care mai construiește acoperișuri din stuf din această parte a Transilvaniei și e înscris în Harta Ordinului Arhitecților din Cluj și Sălaj cu meșteri tradiționali. A acoperit case în muzee ale satului din diverse județe, printre care și în Muzeul Etnografic Cluj sau casa muzeu din Sic.

A deprins acest meșteșug încă din copilărie, când la vârsta de 13 ani a fost ajutor la construcția unei case în satul natal. De atunci i-a rămas în minte meșteșugul, pe care mai târziu ”l-a furat” de la meseriașii mai bătrâni.

Prietena Grotei

Din grota de la Țaga au ieșit bunătăți care au impresionat și cele mai mofturoase papile gustative franțuzești. Mucegaiul nobil roz-roșiatic e dat de o bacterie care se găsește doar în această grotă unică, și care numai nu se vrea mutat în altă parte, oricâte încercări s-au făcut.

Dar fără oamenii care să transforme laptele în brânză și cașcaval, bacteria ar rămâne doar o specie oarecare. Chiar dacă a cunoscut zile mai bune, grota încă mai adăpostește bucăți de brânză moale și cașcaval Bobâlna făcute manual, cu multă trudă.

Doamna Claudia face parte din garda veche, de pe vremea când grota era exploatată mult mai intens. Ne-a arătat cum fiecare bucată de brânză este luată la mână de zeci de ori și curățată de stratul de mucegai până când, după două săptămâni, se maturează și este bună de ambalat. Se muncește pe rupte în zilele când vine laptele și aproape totul se face manual. Însă miile de vizitatori care au vizitat grota cu ocazia porților deschise dovedesc că efortul este unul foarte apreciat de oameni din toate colțurile lumii.

Fermierul

Gyuri Szász din Buza e un om de treabă ? în sensul că e pus mereu pe treabă: ba fuge la moara satului, pe care a preluat-o, să macine grâul cuiva din zonă, ba e pe șantier să se asigure că totul merge cum trebuie la construcția pensiunii pentru care a avut tot felul de idei inedite.

Nu e deloc imposibil să se oprească să schimbe două vorbe bune cu omul care-i iese în cale (cam ca noi), iar apoi să se grăbească preocupat de porcii lui mangalița, de care îi tare mândru. Ceea ce nu e de mirare: produsele lui i-au adus numeroase premii. Nu doar că arată bine de îți lasă gura apă, ci sunt gustoase de nu te mai poți opri când Gyuri pune masa.

Pastorul

Pastorul reformat din Fizeșu Gherlii, Sükösd Sándor, are atât de multe pasiuni încât e greu să nu uiți să pomenești de vreuna. Dar pe primul loc pare a fi stupina. Ne-a povestit cu mult drag de mierea de la albinele sale și cum fiecare are propriile trăsături. Mierea de tei, una dintre cele mai savuroase din câte am gustat, are o cu totul altă nuanță și savoare față de mierea de salcâm. Aceasta din urmă, chiar dacă este foarte apreciată de multă lume, este de fapt o miere potrivită să i se adauge arome suplimentare (de exemplu ia gustul florilor de lavandă). Dar cea mai valoroasă, din perspectiva sa, este cea multifloră, care are cele mai multe substanțe nutritive și vitamine. Bogăția diverselor flori nu este de două ori aceeași.

Dar dincolo de pasiunea pentru miere, se ocupă de păstrarea memoriei locale în una din camerele vechii case parohiale, dar și de conectat curioși din afara satului cu diverși mici producători de care e greu să dai altfel. Prin intermediul lui am aflat de consătenii care cultivă trandafiri, storc merele pentru sucuri naturale din livezi nestropite cu anii sau fac brânză de capră și obțin slănină din mangaliță.

Tanti Elvira

Tanti Elvira din Cutca are 13 nepoți de la 7 copii. Copiii au de toate de pe urma pământului ei pentru că “și vin să ne ajute. Dacă vin să lucre, și au”. Viața e frumoasă pe culmea dealului și vecinii sunt harnici foc, nu degeaba primarul comunei, “om gospodar, are vaci și nu să țâne domn” e de la ei din sat.

Pe când am ajuns noi, aduna prune, cam ca toată lumea din sat. Prunii falnici, de doi, trei metri care-și varsă roadele galbene și parfumate pe asfalt au fost darnici anul acesta.

Dar tanti Elvira, la cei 81 de ani ai săi e îngrijorată, că numa nu știe ce va fi cu pandemia. Nici ea nici alții nu au mai auzit sau trăit așa ceva. Se apără și e bucuroasă că la ei în sat nu are nimeni boala, chiar dacă unii au venit acasă înapoi din Spania. E deschisă și bucuroasă să vorbească cu oaspeți, mândră de satul ei și mulțumită de viața ei, chiar dacă moșul ei nu se mai mișcă la fel ca altă dată din cauza picioarelor betege. Chiar dacă “numai bunul Dumnezău știe când și cum or trece toate”, ne urează să revenim și să o mai căutăm.

Cojocarul

“Din Cluj-Napoca pînă în Gherla mai găseşti, astăzi, trei cojocari, suci, cum le spuneau oamenii din Câmpia Transilvană pe vremuri, când nu era sătean, oricât de sărac ar fi fost, care sa nu aibă cel puţin un pieptar. Unul din cojocari trăieşte în Sic, un altul în Vaida Cămăraş şi cel de-al treilea, cel mai tânăr, în satul Chesău, din comuna Mociu.” Ar putea fi începutul unei povești, dar este, mai ales, începutul unui trai greu făurit din lucrul mâinilor, pentru care în ani recenți există tot mai puțină cerere.

Soții Iuhos își doresc un atelier, însă variabilitatea comenzilor îi face să continue să lucreze în bucătăria e vară a părinților, unde usucă pieile, le croiesc și le cos după etapele de curățare și tăbăcire.

“Cojocăria este un meşteşug care necesită ani de zile de experienţă, ani în care meşteşugarii învaţă din greşeli, se perfecţionează şi îşi dau toată silinţa ca produsul finit să se ridice la aşteptările clienţilor. Spre deosebire de cojoacele confecţionate industrial, în cazul cărora lâna e vopsită şi prelucrată cu chimicale în doar câteva zile, un cojoc realizat manual de familia Iuhos implică foarte multă muncă.”

Aviatoarea

La doar 30 de ani, când multe femei abia se dezmeticesc încotro să se îndrepte în carieră, Romina are deja în spate două școli militare și mai multe etape grele pe care le-a parcurs pe drumul său profesional. Etape care au dus-o unde e acum: singura femeie dintr-o escadrilă de piloți de MIG 21 Lancer, pe care îi admirăm la show-uri aeriene sau în timpul reportajelor televizate.

Romina este a doua femeie din România, care a urcat la manșa MIG-ului 21, dar singura care a și rămas să zboare această aeronavă, până în punctul în care a devenit pilot operațional. Și spune că nu se oprește aici. Sursa: #OAMENICAREUIMESC ROMINA MÎRZA, PRIMA ȘI SINGURA ROMÂNCĂ PILOT OPERAȚIONAL, CARE FACE POLIȚIE AERIANĂ DE LA MANȘA MIG-ULUI 21 LANCER

Regele pescar

Pe sub luciul de la Năsal se găsesc puieți de crap, tene, știucă, șalău, caras, somn și încă vreo câteva specii pe care vi le poate înșira Marius Pop, unul dintre cei care se încăpățânează să facă piscicultură, împotriva tuturor greutăților. Din cele 900 de hectare de apă din zona, puține sunt populate cu pește crescut local. Puiet de crap din soiuri românești adus din Dâmbovița nu prea găsești în zonă, majoritatea fiind de import.

Am asistat la o recoltă de pește și am văzut câtă bogăție se poate aduna în 30 minute de tras năvodul față de ore de stat la pândit pluta. Chiar dacă gusturile clujenilor nu sunt poate calibrate pentru peștele de pe lacurile de câmpie, acestea au un potențial uriaș. Din păcate lipsa sprijinului din partea statului și situația complicată a proprietăților fac ca creșterea și consumul de pește din apropiere să fie redus.

Stăpânul inorogilor

Castelul Kornis din Mănăstirea rămâne însă nemuritor prin personalitatea lui Karoly Kornis, un erudit al epocii sale, un mare pasionat de știință și de istorie, prin amintirea valoroasei sale biblioteci (care număra peste 9000 de cărți), prin muzeul cinegetic și de ornitologie care funcționaseră la castel, și prin aportul pe care această familie l-a avut în dezvoltarea Dejului.”- Sursa: Castelul Kornis cu inorogi, Cluj.com

“Contele Kornis din Mănăstirea umbla mult prin Europa. Atunci începuse să apară becul prin marile capitale ale lumii. Doar la Paris sau Viena vedeai așa ceva. La Timișoara și Sibiu se auzise prima dată de lumină electrică în România. Contele făcea studii de inginerie în Germania, avea un castel frumos la Mănăstirea în județul Cluj, înconjurat de o moșie cu vii și grîne, impresionantă. Castelul și-l renovase în stil occidental, primea aristocrația Europei și chiar pe regele Carol. Avea și câteva pasiuni. Vânătoarea, cărțile, femeile… Dar era și un om de știință. Groful Kornis a realizat primul muzeu de ornitologie din partea asta de Europă, în chiar încăperile castelului. – ” Sursa: Hidrocentralele Transilvaniei reinstalate pe Apa Sâmbetei, Transilvania Reporter