Tradiții

 

 

 

Bogată și ornată, muzica din Câmpia Transilvaniei este rezultatul sedimentării multiplelor influențe, fiind o împletitură de muzici renascentiste și baroce, interpretate într-un stil arhaic, alături de influențe țărănești românești, maghiare, rome sau germane.

Primașii și muzica tradițională

 

Constantin Secară despre muzica de pe câmpie

Constantin Secară despre muzica de pe câmpie

Etnomuzicolog

Un stil muzical deosebit, caracterizat prin melodica fastuos ornamentată și prin ritmica sofisticată; un stil unitar, de un inegalabil rafinament și cu o mare bogăție a tipurilor și variantelor melodice, calități care îi sunt conferite și de interferențele și influențele reciproce, multietnice și multiculturale din această zonă. Repertoriul formațiilor tradiționale din Câmpie este constituit în principal din muzica de joc. 

Primași. Tarafuri. Portrete ale Câmpiei

Bogată și ornată, muzica din Câmpia Transilvaniei este rezultatul sedimentării multiplelor influențe, fiind o împletitură de muzici renascentiste și baroce, interpretate într-un stil arhaic, alături de influențe țărănești românești, maghiare, rome sau germane. Muzica era cântată de obicei în tarafuri cu trei muzicieni (vioară, braci sau contră, contrabas) și gustul pentru muzică și educația muzicală era transmisă din tată în fiu, astfel încât au apărut adevărate dinastii de muzicieni.

 

 

Familia Codoba din pălatca

a fost prezentă în viața celor nu doar din Pălatca, ci și a oamenilor din satele din împrejurimi. Martin Codoba (1941-2003) a fost un maestru desăvârșit al arcușului, iar fiul său, Florin, i-a dus mai departe numele cu mândrie. Taraful Codoba din Pălatca este cel care a dobândit cea mai multă faimă, cântând în nenumărate țări din Europa, dar și în America, Canada sau chiar Australia. Florin Codoba vrea să ducă mai departe acest stil de muzică prin intermediul unei școli de muzică în satul său natal.

Maneszes Márton din Suatu

s-a născut în 1938 și a început să cânte încă de la vârsta de 14 ani. Își dorea foarte mult să învețe, dar părinții nu l-au putut lăsa la școală. Ca băiatul să nu fie foarte necăjit, tatăl i-a cumpărat o vioară veche. La 16 ani la o nuntă i s-a alăturat muzicantului Vintila Márton, iar publicul a înțeles rapid că ”a început să pornească” cu muzica. După 1989 a devenit cunoscut și în afara comunității locale, a cântat la numeroase evenimente, tabere de dans popular din România și Ungaria. Farmecul muzicii lui constă în ornarea fiecărei note, cum ne-ar povesti chiar el ”cântatul la vioară cu ornamentele trebuie să fie ca o fată îmbrăcată frumos”. A murit în 2015, iar melodiile lui sunt păstrate pe numeroase înregistrări și cântate deseori.

MIHAI ZEGREAN DIN CEABA

“Binecunoscut în toate satele din împrejurimi, Mihai Zegrean a respectat tradiția întotdeauna și întocmai, cântând mereu numai ceea ce trebuie, doar jocuri ce fac parte din obișnuințele locului, nelăsându-se influențat de curentele muzicale la modă, apărute pe calea radiourilor și a televiziunilor. Își aduce aminte cu precizie despre fiecare joc, când, cum și cine l-a cântat, care au fost sătenii ce l-au preferat, și în general, despre aproape toate obiceiurile timpurilor trecute. Păstrează foarte bine în memorie ordinea succesiunii jocurilor, iar acest lucru trebuie vi-l dezvăluim și dumneavoastră: primul era jocul de-nvârtit (în satele de pe Valea Someșului), după care urmau jocurile de-nceput, bătuta, volțer-ul și „șapte pași”. Din repertoriul ceterașului nu lipsesc însă melodiile “de mers pe drum”, „de strigat” (de chiuit), jocurile feciorește, târnăveana, bărbuncul și alte jocuri bătrânești.”

Dr. Mircea Cîmpeanu cf. traditiiclujene.ro

Varga László “Balog” din SÎntioana

 “Cânt de la 13 ani. Bunîntales ca n-am fost prima data viorist, ca am cântat la contrabas; dupa aia am fost bracist vreo septesprezece ani, si-asta, vioara, am luat-o în lipsa, ca s-o mutat primasu’ meu de-aici din sat si n-am avut cu cine cânta. Stiam o târa, ca am mai cântat la tinerete, si cum am luat-o, ase, m-am obisnuit. Mai traia si socru’ si m-o învatat si dumnealui si-am avansat on picut. Am cântat si cu altii între timp; si apoi m-am stabilit la o trupa. No acuma, îs cu baietii, cu amândoi. [.. ] Toate [intrumentele] mi-o plăcut, da’ ca contrabasu’, niciunul. Da’ cum în viaţă omu’ nu face numa’ ce vrea el, acuma am ajuns viorist, oarecum fără voia me’. Vioara am luat-o obligatoriu; nu m-am gândit că io o să fiu vreodată primaş. La început m- am dus numa’ la clăci, că era mai uşor. După două-tri clăci m-am obişnuit şi m- am dus înainte. Am ajuns acuma că mi-am învăţat şi copiii să cânte şi-i duc cu mine. Până cînd io pot!”

Carol Țuli și muzicanții din Mociu

 “muzică cu triplă identitate: este un termen nou, probabil, pentru ascultători, dar muzica aceasta există în Ardeal. Este aceea pe care o ascultă și o acceptă atât românii, cât și maghiarii, dar și etnia romă. Este muzica celor trei populații, o muzică ce are câte puțin de la fiecare.” – Dr. Mircea Cîmpeanu cf. traditiiclujene.ro

Un bun exemplu este cel al muzicanților din Mociu. Primașul lor, Carol Țuli, a fost declarat tezaur uman viu de către Institutul Național al Patrimoniului.

Rîpa Alexandru ”Micu” din Buza

În satul de odinioară între muzicanți și comunitatea locală exista o simbioză strânsă. Sándor Simon din Buza așa își amintește de viața de atunci: ”Când am fost eu flăcău, am angajat muzicanții pe un an. În fiecare duminică, când am ieșit din biserică, am avut o casă a dansului, acolo ne-am adunat toți tinerii. Acolo am dansat toată duminica. Când după masă se trăgea clopotul de vecernie, dansul s-a oprit. Când au ieșit din biserică, am continuat să dansăm. Până seara. Seara toată lumea pleca acasă, și băieții, și fetele, cinam, apoi pe la 8-9 iarăși ne adunam la casa dansului. Am dansat până ce se putea.” Pe înregistrare cântă Rîpa Alexandru ”Micu”, dar deseori cânta aici și Emil Mihaiu.

Dansul Fecioresc în Patrimoniul UNESCO

Muzica din Câmpia Transilvaniei este strâns legată de dans și de evenimentele importante din viața familiei sau a comunității. Tarafurile sunt prezente la mai toate nunțile, uneori și la înmormântări, ele fiind cele care dau viață petrecerilor. Acestea sunt, de asemenea, ocaziile în care feciorii își dau dovada măiestriei în dans. Muzicanții știu să-și potrivească ritmul după felul în care se dansează, simbioza dintre dansatori și “cetereași” fiind una foarte adâncă și strânsă. Dansul fecioresc, spectaculos și des întâlnit pe Câmpie, a fost deja inclus în patrimoniul mondial imaterial UNESCO.

Merinde – rețete tradiționale din zonă

 

Mălai dulce

Mălai dulce

Imperial Transilvania

La ţară, femeile fac această prăjitură sambată dimineaţa, în cuptorul de pâine, atunci când coc pâinea pentru toată săptămâna. Ele au învățat aceste rețete nu din cărți de bucate, ci de la mamele şi bunicile lor. Au urmărit cu atenţie și au învăţat să facă şi ele, și astfel, au dezvoltat un simţ pentru cantitățile corecte, fără a le ştii cu precizie. 

Rețetă de mălai dulce

 

Merinde

Mai mult decât un spațiu al lacurilor, acesta este un tărâm al deliciilor maturate în grote sau al colinelor scăldate în soare, cu o gastronomie destul de variată, constând din preparate atât pe bază de cereale, cartofi, legume, cât și carne de pasăre, porc sau oaie. Un spațiu de confluență al bucătăriilor austriacă, română și maghiară, cu loc de mâncăruri grele, cu untură de porc şi rântaşul obţinut din ceapă înăbuşită şi făină uşor rumenită. În gospodării bucătăria miroase zdravăn a tarhon când fierbe ciorba, pe masă încap sosurile şi salate îndulcite, iar pe foc gulașul se condimentează din plin cu boia.

La fel ca în alte zone, majoritatea  rețetelor  au fost transmise comunitar prin intermediul unor evenimente importante din viața comunității, precum mesele de la nuntă sau de priveghi când multe din femeile satului găteau împreună. Socăcițele, femei destoinice,  capabile să cârmuiasca mesele bogate și întinse la care se aduna norod mare,  au avut rol semnificativ în transmiterea rețetelor  tradiționale și a felului de preparare a acestora.

 

Cuptorul de pâine

Prezența unui cuptor de pâine încălzit cu coceni, tulei sau bote de floarea soarelui, vreascuri sau lemne provenite de la desțelenirea pășunilor este aproape garantată în orice gospodărie tradițională. Sarmalele cu păsat, pâinea pe frunze de varză, mălaiul cu lapte sau palențele sunt unele dintre preparatele cel mai des pregătite în aceste cuptoare.

Palaneț

Palanețul sau cocoarda este unul dintre elementele care unește gastronomic întreg spațiul Câmpiei dintre Lacuri, fiind un preparat ușor de gătit și de copt. Dintr-un aluat de făină de grâu se fac plăcinte închise care au un conținut de brânză, varză, prune, mere sau urdă. Unse cu ou, se lasă în cuptor până se rumenesc și apoi sunt tăiate felii.

Rețete specifice

Mâncărurile savuroase ale zonei oglindesc calendarul din gospodărie sau pe cel popular, tradițional astfel că anumite evenimente din viața comunității sunt însoțite de o contraparte gastronomică: tăiatul porcului, măsuratul oilor (Împreunatul) sau secerișul. Gulașul de oaie sau silvoizul (magiunul de prune) sunt specifice zonei tocmai datorită prezenței turmelor de oi sau a livezilor de prune peste tot în zonă.

Tradiții de pe câmpie

 

Nicula 2020. Pelerinaj în anul pandemiei

Nicula 2020. Pelerinaj în anul pandemiei

Anual pleacă spre Nicula și o ceată de pelerini de la Ghirșul Român. Aici este un jurnal foto al călătoriei lor în anul 2020.

 

 

Pelerinaj cu ocazia AdormirII Maicii Domnului
(Sfântă Mărie Mare)

Unul dintre evenimentele ce marchează calendarul anual al regiunii, pelerinajul de la Mănăstirea Nicula este unul dintre cele mai importante manifestări religioase din România, având aceeași amploare ca pelerinajele de la Iași (Sfânta Parascheva), București (Sfântul Dimitrie cel Nou) sau Șumuleu Ciuc (Rusalii).
“Primii pelerini de pe Valea Barcăului se pregătesc să ia la pas Drumul Niculii, un traseu religios de circa 150 de kilometri, în linie dreaptă, până la Mănăstirea Nicula (Cluj). Aici se află una din cele mai de seamă destinații din calendarul bisericesc, căci de Adormirea Maicii Domnului, care e și hramul mănăstirii, zeci de mii de credincioși din țară vin să se închine la o icoană făcătoare de minuni.
Grupul de pelerini de la Valcău numără vreo 40 de tineri. Pentru unii din ei, acesta este primul drum. Pentru alții, care abia au atins maturitatea, e al zecelea. Ce se întâmplă pe acest traseu e greu de prins în cuvinte. Se păstrează în sufletele fiecăruia, căci fiecare își adună acolo darurile, vorba parohului din sat, pe care-l cheamă Lucian Blaga.

„Eu am mers de șase ori pe acest drum. Când eram tânăr, pentru noi, aceasta era o ieșire, chiar dacă, tânăr sau copil fiind, ești fără griji. Pe vremuri, poate nu mergeai nici în cel mai apropiat oraș la 20 de kilometri, iar asta era și un fel de excursie. Pentru noi era foarte important. Simțeam că era un moment înălțător”, vorbește preotul.

Același lucru mi-l spune și Maria, o femeie care n-a atins 50 de ani, cu o privire duioasă de mamă a răniților.

„E un sacrificiu care nu rămâne nerăsplătit. Toată lumea pleacă cu un scop. Poate tinerii pleacă cu gânduri de aventură, dar pe drum le dă Dumnezeu gândul bun.”

Pentru ea, acest drum înseamnă reculegere și pace, căci odată ajunsă la Nicula, e prea mare agitația.

“Se opresc în Stârciu, în Dragu și în Iclod ca să înnopteze și lumea îi știe în fiecare sat. Se urcă pe garduri să-i asculte cum cântă și știu că și la anul o să treacă pentru că ei nu lasă tradiția să moară.

„Tradiția asta așa am găsit-o nu știm de când îi, maica mea venea de când nu eram eu născută, acum are 92 de ani eu am 68. Niciodată nu am întrerupt tradiția cred că se merge de mai bine de 80 de ani nu știm exact. Ăia dinaintea noastră veneau cu opinci și mergeau cu aceleași haine zile întregi. Nu primeau mâncare așa cum primim noi. Eu vin aici de cinci ani, și am venit aici pentru familia mea. Să mă rog pentru ei și pentru sănătatea lor” , spune Maria Săutea de 68 de ani.”

Laura Goarnă, 140 de kilometri pe jos pentru o minune. 70 de pelerini au plecat din Valcău spre Nicula, 

Unde se sărbătorește

Mănăstirea Nicula

Perioada

Anual în 15 August

Împreunatul oilor sau măsurișul

Măsurișul oilor este un obicei specific zonei transilvănene. Datorită faptului că fiecare gospodărie avea un număr mic de oi, între 5 și 20, acestea erau date împreună la un păcurar. Pentru a se face însă împărțeala cașului corect, primăvara când se uneau turmele se măsura laptele fiecărei gospodării și proporțional se primea cașul pe parcursul verii. Un obicei arhaic și foarte valoros, a fost adus la viață și la Cluj prin intermediul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pentru a atrage atenția asupra fenomenului și pentru a încuraja păstrarea vie a acestuia.

Horitorii de pe Câmpie

“Horitul, veche practică vocală arhaică din spaţiul românesc, zestre culturală inegalabilă moștenită de la strămoşi, a devenit un element reprezentativ de patrimoniu.

Horitul este reprezentat de o specie lirică arhaică vocală și este răspândit în mai multe localități din Câmpia Transilvaniei. Acest tip de manifestare țărănească are încă mulți adepți în vatra satului, în special oameni simpli.

Horile lor sunt adevărate dovezi de înțelepciune și filosofie țărănească și redau, prin textele lor, trăiri diverse: tristețe, jale sau durere și, de foarte puține ori, bucurie. Melodiile au o linie simplă, însă sunt foarte bogate în ornamentație, așa zisele „înflorituri” cu care horitorii își îmbogățesc creația. Nefiind caracterizate de ritm, acestea sunt concepute pentru a se cânta fără acompaniament. Horile ar putea avea la origine incantațiile ritualice, precreștine, cu scop de purificare, funcție pierdută astăzi. La fel ca spovedania, horitul produce ușurare, o mai bună dispoziție sufletească și crează o stare spirituală specială.”

Horitul din Câmpia Transilvaniei

Hai să povestim!